Nimic nu s-a schimbat

Să zicem că e noiembrie... Nici vară, nici iarnă... Deocamdată ninge cu frunze, cu teste și teze la școală, cu planuri pentru viitorul apropiat care sună mult mai interesant: decembrie, adică vacanță, sărbători și daruri. Poți eventual să-ți îndulcești oarecum plictiseala admirând cămara plină, ascultând în căști November Rain sau numărând zilele rare cu soare.

Ei bine, să știți că nu toată lumea se plictisește grav în această perioadă anostă a anului. În luna noiembrie, în atelierul lui Meșterel e forfotă mare. Au crescut vertiginos comenzile de săniuțe! În atelier miroase a lemn bun, a lac proaspăt și a chef de viață. Cioc-boc e muzica ce însuflețește atmosfera și-i impune un ritm alert. Iar Meșterel zâmbește mulțumit pentru că știe exact ce are de făcut: să confecționeze repede și bine săniuțe robuste, clasice, rezistente și zburdalnice. Comenzile vor fi onorate la timp și copiii vor avea în curând acasă acest vehicul special, care te poartă într-o clipă spre țara lui Fram sau la palatul Crăiesei Zăpezilor.

Părinții, bunicii, unchii, mătușile și cei doi moși generoși au făcut alegeri inspirate. Să dăruiești copiilor o săniuță înseamnă să-i inviți la joacă activă, la aventură și distracție perfectă! Înseamnă să le oferi alternative și să le deschizi ușa spre o călătorie în timp, unde ar putea descoperi cu uimire cum erau copiii și joaca lor în urmă cu 30, 50 sau 100 de ani.

Am copilărit într-un oraș de șes, în care, desigur, pârtiile spectaculoase lipseau cu desăvârșire dar care, ca-n vorba lui Caragiale, erau totuși sublime. Găseam noi un șanț, un cap de pod, o șosea necirculată cu un strop de pantă. O movilă anemică rămasă de la șantierul de peste drum era pentru noi cel mai olimpic derdeluș! Avântul nu ne lipsea, ne înhămam pe rând în fruntea coloanei de săniuțe și intram în iureșul hibernal. Obrajii erau roșii, hăinuțele leoarcă, mâine înghețate. Cine să audă glasul mamei, care ne chema insistent la masă? Ore în șir sabotam frigul și lipsa oricărei alte distracții. Nu duceam dorul televizorului pentru că aveam un singur program și acela vai de el. Nu aveam calculatoare, inernet sau jocuri video, iar telefonul fix suna cel mult de două ori pe zi, cu slabe șanse ca noi să fim cei apelați. Stăteam mult pe-afară, împreună cu ceilalți copii blochiști și inventam o copilărie faină printre betoane. Și ne-a cam reușit, zic eu.

Depinde de fiecare părinte ce valori propagă în familie și ce idealuri împărtășește cu cei mici. Știu că pentru un copil sună total sâcâitor expresia: „pe vremea mea...”. Bineînțeles că pe vremea noastră era altfel, că aveam alte preocupări și activități. Ce e de subliniat este că nu se face comparația: atunci era bine iar acum e rău, nici vorbă. Sunt pur și simplu experiențe diferite încadrate în contexte diferite. Copilăria, fie că e a noastră, a urmașilor sau a bunicilor, este prin ea însăși o valoare și-un numitor comun pentru toate generațiile, câte-or mai veni și câte s-or fi dus. Copilăria a fost și va fi zâmbet, joacă, iubire și visare, nimic nu s-a schimbat.